sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Tragica beţie




Adulmecă-mi povara trădărilor de-a rândul,
beţia risipită prin fumul de ţigară,
păcatele cu fapta sau cu gândul
şi câte şi mai câte, rămase pe afară.


A vieţii mele haină e mult prea răvăşită
şi poate că-s tardive, aceste spovedanii,
cum nărăvaş e gândul ce duce în ispită,
spre doamna cea cu coasa, care-mi scurtează anii.


Dar nu-i aici sfârşitul, nici boala fără leac,
rostirea este apa cea limpede-n izvoare,
pădurea de pe Hera - mai creşte un copac
care reverberează-n cuvinte şi nu moare.


Căci numai prin cuvinte, pot să-mi plătesc greşeala
de a fi amant pe viaţă şi verbului supus.
Eu sunt, doar muritorul, ce nu cunoaşte fala.
Eu muşc din mărul vieţii, cel din Rona de Sus.


Aici și curge rostul, cel preschimbat în vin
şi în răchie tare, mustind a epitete.
Zâmbeşte chiar Esenin, înduioşat puţin
şi parcă te întreabă: ”tu, tot mai scrii, poete?..”


Iar pentru toate-acestea, tu fă un semn în grindă,
dă cep de-acuma sticlei, vreau, iar să beau cucută,
în tragica beţie, mai adă-mi şi-o oglindă
ce nu mă recunoaşte şi mă priveşte mută.

.  | 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu