Jurământul țăranului

Pentru vizionare apăsați pe linkul de mai jos

http://www.facebook.com/photo.php?v=191911044190284&set=vb.100001141700279&type=2&theater

Jurământul țăranului de Mihai Hafia TRAISTA

Actor în drama frunzelor

Pentru vizionare apăsați pe linkul de mai jos

http://www.facebook.com/photo.php?v=385736011474452&set=vb.100001141700279&type=2&theater

Actor în drama frunzelor de Mihai Hafia TRAISTA

Imn pentru Maramureș 2

Pentru vizionare apăsați pe linkul de mai jos

http://www.facebook.com/photo.php?v=301229729966375

Versuri : Mihai Traista

Taragot : Dumitru Farcas ,,Mara, pe marginea ta "

La rămas bun

„În memoria poetului şi prietenului
meu Mihai Nebeleac”

Era atâta iarnă-n Rona şi în tine
În noaptea-n care tu te-ai stins.
Spune-mi dincolo-i mai bine,
Sau nu mai ai nimic de zis ?…

Rămâi măcar pentru o zi, amice,
La ce atâta grabă pentru drum ?
La vară grâul da –va iar în spice
Tu fă cumva şi vino oarecum.

În viaţa asta tristă şi amară,
Am fost de toate, prieteni şi duşmani,
Dar ne împăcam la o votcă de secară
Şi colindam ca la sfârşit de an.

Eu te-am iertat de mult, bătrâne
Acum e rândul tău ca să-mă ierţi,
Nici mie mult nu-mi mai rămâne
Căci se topeşte ceara sub peceţi.

Era atâta iarna-n Rona şi în tine
În noaptea-n care tu te-ai dus.
Spune-mi: dincolo-i mai bine,
Sau nu mai ai nimic de spus ?...

Poem de nea

Se anunță iarăși vremuri de tăcere,

se răscoală seva în copacii goi,
se preschimbă drumu-n țipăt de durere,
și-a pierit nădejdea întoarcerii-napoi.


Zămbetu-ți serafic încă mă mai cere,
ochiul meu albastru încă te mai vrea,
aș porni, iubito, către-o revedere,
dar mă-ntroieniră zăpezi de mucava.


Va dansa ninsoarea-n ritm de sarabandă
și va fi o nuntă, va cădea o stea,
se așterne iarna ca o coală albă
și-am să-ți scriu, frumoaso, un poem de nea.

Balada primei ninsori

Iar îmi ninge-n suflet a poveste veche.
Ogoiește, Doamne, dorul meu de drum!
Când îmi pare viața floare la ureche,
voi plăti iubirii ultimul uium.

Am primit ninsoarea ca pe o chemare,
ca pe-un dor de ducă, stins mai de demult.

Sânii tăi, iubito, cer o sărutare:
am să trec Carpații și am să-i sărut.

Voi ierna la tine, crivăț la fereastră,
ca un mag de gheață și fără de stea,

vom nunti, frumooaso, toată iarna noastră,
până ne-om preface în doi miri de nea.

Noaptea mea de nuntă fi-va întreaga iarnă
Te voi ține-n brațe cu nesaț și mult,
iar din cer ninsoarea slobod o să cearnă,
aplecând toți brazii, ca pentru sărut.

Poem patriarhal

pictură: Aurel Dan

Miroase-n sat a pâine, a vin şi a iubire...

Genunchiu-mi plec, iubito, ca orice păcătos,
când clopotul răsună, pe deal, la mănăstire,
sunt rob al poeziei, și rob a ce-i frumos.


Un vers, prelins ca fumul, mi se așterne-n pleoape,
condeiu-mi este arma, prea pașnică pesemne,
încărunțește versul și iar te simt aproape
când iarna lin coboară pe clopot și-n poeme.


Mi-e găurită talpa pingelei, pun blacheuri,
genunchiu-mi plec, rob ție și fără umilință.
De mult cu trista-mi viață, eu nu mai fac pariuri
și voi muri-ntr-o noapte, la propria-mi dorință.

Elegie pentru linia ferată

Vreau iar să mângâi tandru trupul tău de fată
și să te strâng în brațe cu tot cu univers,
apoi să scriu poeme pe linia ferată
și trenul să oprească la fiecare vers.

De iasomie tufe vor înflori prin halte,
o ruță-mămăruță îți va zbura prin palmă,
fărămițând sărutul prin zările înalte
cu cioburi de oglindă din ceruri o să cearnă.

Iar sânii tăi de piatră vor invada feeric
privirea unor îngeri pe posturi de acari
cu cioburi de oglindă va ninge trist, siberic
pe linia ferată ce duce nicăieri.

Doi heruvimi de vată te-or aștepta la poartă
”Norocul să te bată pe unde ai de mers!”
Când totul va începe cu un ”a fost odată” -
Ca-n prima ta poveste și-n ultimul meu vers.

Tragica beţie

Adulmecă-mi povara trădărilor de-a rândul,
beţia risipită prin fumul de ţigară,
păcatele cu fapta sau cu gândul
şi câte şi mai câte, rămase pe afară.


A vieţii mele haină e mult prea răvăşită
şi poate că-s tardive, aceste spovedanii,
cum nărăvaş e gândul ce duce în ispită,
spre doamna cea cu coasa, care-mi scurtează anii.


Dar nu-i aici sfârşitul, nici boala fără leac,
rostirea este apa cea limpede-n izvoare,
pădurea de pe Hera - mai creşte un copac
care reverberează-n cuvinte şi nu moare.


Căci numai prin cuvinte, pot să-mi plătesc greşeala
de a fi amant pe viaţă şi verbului supus.
Eu sunt, doar muritorul, ce nu cunoaşte fala.
Eu muşc din mărul vieţii, cel din Rona de Sus.


Aici și curge rostul, cel preschimbat în vin
şi în răchie tare, mustind a epitete.
Zâmbeşte chiar Esenin, înduioşat puţin
şi parcă te întreabă: ”tu, tot mai scrii, poete?..”


Iar pentru toate-acestea, tu fă un semn în grindă,
dă cep de-acuma sticlei, vreau, iar să beau cucută,
în tragica beţie, mai adă-mi şi-o oglindă
ce nu mă recunoaşte şi mă priveşte mută.

  | 

La căderea umbrelor

La căderea umbrelor

florile
brodează pe aripi de fluturi
apusul soarelui


Aşteptarea
devine durere prenatală


Păsările
scot la licitaţie zborul


Crucile
înmuguresc
în inimile muribunzilor


Stăpânul rădăcinilor
scrie Apocalipsa umbrelor


Veşnicia
pare nespus de scurtă


La căderea umbrelor… 

Niciodată pietrele

Niciodată pietrele

nu vor atinge
sânii fecioarei,
niciodată pietrele
nu vor strânge
coapsele femeii,
niciodată pietrele...
Niciodată!




Într-o seară
Manole, meşterul,
s-a îmbătat (bietul),
uitând s-o mai zidească
pe Ana,
după cum sta scris
să fie.


(de spaimă)
Cei „nouă meşteri mari,
calfe şi zidari”
fugiră care-n cotro.


(de supărare)
Ana
fugi şi ea
cu un crai
dintr-o altă legendă.


Au mai rămas
doar pietrele
şi Manole.
El, Manole,
se jură
în fiecare dimineaţă
(la cântatul cocoşilor)
că odată şi odată
tot o va zidi
pe Ana,
dar ele, pietrele,
nu-l cred.


Pietrele ştiu
că niciodată... 

  | 

Mustangul

bunului meu prieten Eduard Antonian


Eu sunt mustangul stepelor divine
şi coama-n vânt mi-o port ca pe o ninsoare,
eu galopez prin visul neînceputelor fecioare,
pe mine mă nechează doar mânzele virgine.

Pe mine toamna mă cere, să fiu doar al ei
şi ploaia mă vrea, şi mă plânge...
Dar cum să fiu amantul ploii? Când prin sânge
îmi curge focul şi din ochi îmi scapără scântei.


Eu sunt cel neatins de ham şi fier,
eu sub poveri, nu-mi încovoi spinarea,
la drum purced doar când simt chemarea
în trupul meu de vânt şi cer.


Pe la răscruci eu nu voi da cu banul,
căci însuşi drumul îmi plânge sub copită,
iar clipa cea mai tristă îmi pare fericită...
Credeţi-mă vă rog! Eu sunt Edy Armeanul.

* * *

Am îngenuncheat ca să mă rog

la chipurile de bronz ale poeţilor,
iar amintirile au strigat:
"Îmbrăcaţi-l în cămaşa lui Nesus,
şi culcaţi-l pe patul lui Procust!"
Timpul atârna greu
deasupra capului meu
ca o sabie.

Viaţă de câine

(lui Traian Basescu in amintirea altor vremuri)


Un căţel cu părul creţ
printre câini un cărturar,
lătrase odată îndrăzneţ
în audienţă la primar:


"Ce aveţi domnule cu noi,
cu viaţa noastră de câine?
umblăm flămânzi, desculţi şi goi
trăind de azi pe mâine.


Urlatul la lună aţi interzis
făcând din asta o dramă,
să ştiţi că scriem la Paris
la scumpa noastră mamă.


Nu ne lăsaţi nici un moment,
de parcă aţi fi turbaţi.
Lătraţi mai rău ca-n parlament
şi vreţi să ne castraţi.


Uitaţi căt v-am fost de folos?
V-am învăţat de toate...
şi cum se luptă după un os,
şi muşcatul pe la spate".


Primarul spuse supărat:
"Aici eu nu-s de vină,
cât am putut v-am tot tăiat
câte-o frunză la cină".


Morala:


De ucizi câini la grămadă
s-ar putea ca să te frigi,
de nu rămâne nici o coadă...
unde mai găseşti covrigi?

Poem pentru Zoreana

Motto:

„Zoreana este o animală nepereche,

de Maramureş brună, -„leru-i ler”.

De o viţă nobilă străveche,

de un albastru sânge, ca de cer.”

Zoreana este o animală bestială,
Zoreana este o animală cu mult dor,
Zoreana este o animală cu talangă -
dangă-langă, langă-dangă…

Zoreana nu este ca ori şi care vacă,
deşi: „Noaptea toate vacile sunt negre.”
Zoreana nu doarme noaptea,
Zoreana noaptea rumegă şi meditează
la Normele Europene, care interzic
împerecherea ei cu taurul comunal.

Nu, ea nu-l va iubi niciodată pe Pişta,
veterinarul satului,
nu pentru că ar fi ungur…
Zoreana nu face discriminare,
nu este nici măcar naţionalistă
ca şi C.V. Tudor,
dar pe Pişta nu-l va iubi niciodată.

Poate avea el bicicletă rusească
şi ochelari de soare.
Nu ţine!…
Pe Zoreana n-o impresionează
chestii d’astea.
Ea va rămâne fidelă taurului comunal,
care odată şi odată îl va provoca
la duel pe Pişta şi v-a smulge furios,
cu cornul său, de pe cornul bicicletei,
geanta lui de veterinar.
O va călca in copite
şi va sparge în mii de cioburi
seringa-i de montă.

Atunci, până vor face rost,
cei de la asociaţie, de o altă seringă,
ei se vor iubi prin lunci,
tăvălindu-se prin iarba înrourată,
vor rumega bot în bot,
se vor băliga liberi
şi îşi vor băga cozile în toate
Normele Europene.

Voi pleca discret

Voi pleca discret

să nu aud glasul tau,
ce suna a clopot
turnat din iubire,
vestind câte-o moarte,
vestind câte-o nuntă...


Iar timpul din trupul
tău muşcă,
ca dintr-un măr crăiesc,
la un ospăţ regesc.

Siguranţa

Am înarmat ţâncii
cu puşti de soc,
pistoale cu apă,
şi cai de lemn.




Bieţii soldăţei de plumb
al mileniului trei…
Poate la noapte vom dormi
mai liniştiţi.

Dacă aş putea...

                  * * *

Dacă aş putea
învăţa limba păsărilor,
atunci, poate,
aş înţelege zborul
şi m-aş simţi liber-
în faţa dragostei
şi a morţii.

În ajun de ziua crucii

 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 

de mihai traista [mihaylo ]

2007-09-14  |     | 

(Din volumul «Versuri pentru Maramureş»)

La casa amintirii, cu prispa albastră,

Păianjenii ţesură dantelă la fereastă.

Şi poarta şi făntâna de-o veşnicie tac,
De mult nu mai miroase a cozonaci cu mac


Cum mirosea odată în ajun de Ziua Crucii.
Tot aşteptând cocorii, îmbâtrăniră nucii.


Unde s-a dus bunicul, bunica unde-i oare?
De nu primesc nepoţii în ajun de sărbătoare.

Bunicul nu mai spune cum se luptau haiducii,
Şi nu-s copţi cozonacii şi mâine-i Ziua Crucii.

A ruginit şi briciul bunicului în grindă, 

Nu-şi mai pune năframa bunica la oglindă.

De mult nu mai coboară, împreună pe cărare,
Doar clopotu-i mai cheamă în zi de sărbătoare.

Imn pentru Maramureş

Actor în drama frunzelor

de Mihai Hafia Traista 

Căutând cuvântul care să spargă tăcerea am băut tot vântul îndoit cu cântec. Gata!... 
Vremea pierderii timpului s-a dus! 
Voi rosti primul cuvânt ce-mi va trece prin palme.

Vai, dar palmele îmi sângerează de la cuiele tăcerilor și de la spinii trandafirilor sau poate de la conturul sânilor tăi.

Oare de ce l-a înzestrat Dumnezeu pe om cu palme?...

Dar nu mai am timp de pus întrebări, căci bătrâneţea câinoasă mi se holbează prin suflet ca o gură de rai, mucegăită. 
Şi mai trebuie să-mi bandajez palmele cu amurguri violete, şi mai trebuie să-mi plec capul în faţa slăbiciunii pietrei, şi mai trebuie să mă joc cu ochii tăi de-a albastrul cerului.

Şi mai trebuie...

Dar nu!... Oricum nu mai am timp să găsesc cuvântul.

Voi aştepta tăcerea cu pâine şi sare şi mă voi duce să joc în drama frunzelor.

Comentarii

= O proză lirică

Nicolae CORNESCIAN

bine închegată. Un text gravitând în jurul ideii propriului EU unde glisarea timpului pe un fundal al detaliilor palpabile denotă ORIGINALITATE.

Asemenea texte divulg adevăratul talent de autor.
+ O scriitură...	Emil Iliescu

O scriitură în care omul, de multe ori stingher actor pe banala scenă a vieţii, joacă un rol fecund în "drama frunzelor". Drama toamnei din sufletul său. Imagini ce denotă forţă lirică, amalgam surprinzător de fin şi profund pe axa - "cuiele tăcerilor" - "spinii trandafirilor" - "conturul sânilor tăi" ( evocare plastică a suferinţei verbale, olfactive şi tactile pe care uneori iubita o lasă ca amprentă fatală pe sufletele noastre).

Amurgurile violete, care augmentează "bătrâneţea câinoasă", ne vor înconjura şi vom întâmpina cu simbolul fertilităţii (pâine şi sare) ultimul cuvânt.

După care se va aşterne tăcerea...

Cu prietenie, Emil Iliescu