La rămas bun

„În memoria poetului şi prietenului
meu Mihai Nebeleac”

Era atâta iarnă-n Rona şi în tine
În noaptea-n care tu te-ai stins.
Spune-mi dincolo-i mai bine,
Sau nu mai ai nimic de zis ?…

Rămâi măcar pentru o zi, amice,
La ce atâta grabă pentru drum ?
La vară grâul da –va iar în spice
Tu fă cumva şi vino oarecum.

În viaţa asta tristă şi amară,
Am fost de toate, prieteni şi duşmani,
Dar ne împăcam la o votcă de secară
Şi colindam ca la sfârşit de an.

Eu te-am iertat de mult, bătrâne
Acum e rândul tău ca să-mă ierţi,
Nici mie mult nu-mi mai rămâne
Căci se topeşte ceara sub peceţi.

Era atâta iarna-n Rona şi în tine
În noaptea-n care tu te-ai dus.
Spune-mi: dincolo-i mai bine,
Sau nu mai ai nimic de spus ?...

Poem de nea

Se anunță iarăși vremuri de tăcere,

se răscoală seva în copacii goi,
se preschimbă drumu-n țipăt de durere,
și-a pierit nădejdea întoarcerii-napoi.


Zămbetu-ți serafic încă mă mai cere,
ochiul meu albastru încă te mai vrea,
aș porni, iubito, către-o revedere,
dar mă-ntroieniră zăpezi de mucava.


Va dansa ninsoarea-n ritm de sarabandă
și va fi o nuntă, va cădea o stea,
se așterne iarna ca o coală albă
și-am să-ți scriu, frumoaso, un poem de nea.

Balada primei ninsori

Iar îmi ninge-n suflet a poveste veche.
Ogoiește, Doamne, dorul meu de drum!
Când îmi pare viața floare la ureche,
voi plăti iubirii ultimul uium.

Am primit ninsoarea ca pe o chemare,
ca pe-un dor de ducă, stins mai de demult.

Sânii tăi, iubito, cer o sărutare:
am să trec Carpații și am să-i sărut.

Voi ierna la tine, crivăț la fereastră,
ca un mag de gheață și fără de stea,

vom nunti, frumooaso, toată iarna noastră,
până ne-om preface în doi miri de nea.

Noaptea mea de nuntă fi-va întreaga iarnă
Te voi ține-n brațe cu nesaț și mult,
iar din cer ninsoarea slobod o să cearnă,
aplecând toți brazii, ca pentru sărut.

Poem patriarhal

pictură: Aurel Dan

Miroase-n sat a pâine, a vin şi a iubire...

Genunchiu-mi plec, iubito, ca orice păcătos,
când clopotul răsună, pe deal, la mănăstire,
sunt rob al poeziei, și rob a ce-i frumos.


Un vers, prelins ca fumul, mi se așterne-n pleoape,
condeiu-mi este arma, prea pașnică pesemne,
încărunțește versul și iar te simt aproape
când iarna lin coboară pe clopot și-n poeme.


Mi-e găurită talpa pingelei, pun blacheuri,
genunchiu-mi plec, rob ție și fără umilință.
De mult cu trista-mi viață, eu nu mai fac pariuri
și voi muri-ntr-o noapte, la propria-mi dorință.

Elegie pentru linia ferată

Vreau iar să mângâi tandru trupul tău de fată
și să te strâng în brațe cu tot cu univers,
apoi să scriu poeme pe linia ferată
și trenul să oprească la fiecare vers.

De iasomie tufe vor înflori prin halte,
o ruță-mămăruță îți va zbura prin palmă,
fărămițând sărutul prin zările înalte
cu cioburi de oglindă din ceruri o să cearnă.

Iar sânii tăi de piatră vor invada feeric
privirea unor îngeri pe posturi de acari
cu cioburi de oglindă va ninge trist, siberic
pe linia ferată ce duce nicăieri.

Doi heruvimi de vată te-or aștepta la poartă
”Norocul să te bată pe unde ai de mers!”
Când totul va începe cu un ”a fost odată” -
Ca-n prima ta poveste și-n ultimul meu vers.

Tragica beţie

Adulmecă-mi povara trădărilor de-a rândul,
beţia risipită prin fumul de ţigară,
păcatele cu fapta sau cu gândul
şi câte şi mai câte, rămase pe afară.


A vieţii mele haină e mult prea răvăşită
şi poate că-s tardive, aceste spovedanii,
cum nărăvaş e gândul ce duce în ispită,
spre doamna cea cu coasa, care-mi scurtează anii.


Dar nu-i aici sfârşitul, nici boala fără leac,
rostirea este apa cea limpede-n izvoare,
pădurea de pe Hera - mai creşte un copac
care reverberează-n cuvinte şi nu moare.


Căci numai prin cuvinte, pot să-mi plătesc greşeala
de a fi amant pe viaţă şi verbului supus.
Eu sunt, doar muritorul, ce nu cunoaşte fala.
Eu muşc din mărul vieţii, cel din Rona de Sus.


Aici și curge rostul, cel preschimbat în vin
şi în răchie tare, mustind a epitete.
Zâmbeşte chiar Esenin, înduioşat puţin
şi parcă te întreabă: ”tu, tot mai scrii, poete?..”


Iar pentru toate-acestea, tu fă un semn în grindă,
dă cep de-acuma sticlei, vreau, iar să beau cucută,
în tragica beţie, mai adă-mi şi-o oglindă
ce nu mă recunoaşte şi mă priveşte mută.

  | 

Mustangul

bunului meu prieten Eduard Antonian


Eu sunt mustangul stepelor divine
şi coama-n vânt mi-o port ca pe o ninsoare,
eu galopez prin visul neînceputelor fecioare,
pe mine mă nechează doar mânzele virgine.

Pe mine toamna mă cere, să fiu doar al ei
şi ploaia mă vrea, şi mă plânge...
Dar cum să fiu amantul ploii? Când prin sânge
îmi curge focul şi din ochi îmi scapără scântei.


Eu sunt cel neatins de ham şi fier,
eu sub poveri, nu-mi încovoi spinarea,
la drum purced doar când simt chemarea
în trupul meu de vânt şi cer.


Pe la răscruci eu nu voi da cu banul,
căci însuşi drumul îmi plânge sub copită,
iar clipa cea mai tristă îmi pare fericită...
Credeţi-mă vă rog! Eu sunt Edy Armeanul.

În ajun de ziua crucii

 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 

de mihai traista [mihaylo ]

2007-09-14  |     | 

(Din volumul «Versuri pentru Maramureş»)

La casa amintirii, cu prispa albastră,

Păianjenii ţesură dantelă la fereastă.

Şi poarta şi făntâna de-o veşnicie tac,
De mult nu mai miroase a cozonaci cu mac


Cum mirosea odată în ajun de Ziua Crucii.
Tot aşteptând cocorii, îmbâtrăniră nucii.


Unde s-a dus bunicul, bunica unde-i oare?
De nu primesc nepoţii în ajun de sărbătoare.

Bunicul nu mai spune cum se luptau haiducii,
Şi nu-s copţi cozonacii şi mâine-i Ziua Crucii.

A ruginit şi briciul bunicului în grindă, 

Nu-şi mai pune năframa bunica la oglindă.

De mult nu mai coboară, împreună pe cărare,
Doar clopotu-i mai cheamă în zi de sărbătoare.