luni, 16 ianuarie 2012

Poem patriarhal

pictură: Aurel Dan
Miroase-n sat a pâine, a vin şi a iubire...
Genunchiu-mi plec, iubito, ca orice păcătos,
când clopotul răsună, pe deal, la mănăstire,
sunt rob al poeziei, și rob a ce-i frumos.


Un vers, prelins ca fumul, mi se așterne-n pleoape,
condeiu-mi este arma, prea pașnică pesemne,
încărunțește versul și iar te simt aproape
când iarna lin coboară pe clopot și-n poeme.


Mi-e găurită talpa pingelei, pun blacheuri,
genunchiu-mi plec, rob ție și fără umilință.
De mult cu trista-mi viață, eu nu mai fac pariuri
și voi muri-ntr-o noapte, la propria-mi dorință.

2 comentarii:

  1. demult cu trista-mi viata eu nu mai fac pariuri....frumos de trist!

    RăspundețiȘtergere
  2. Va multesc mult pentru trecere si apreciere,
    cu adanc respect Mihai Hafia Traista

    RăspundețiȘtergere